"Prezentul articol reprezintă un fragment din lucrarea proiectată iniţial cu titlul Tehnica muncii intelectuale şi inclusă în planul Serviciului Cercetare. Metodologie. Finalizată fiind la sfârşitul anului în curs, aceasta se va constitui într-o utilă metodologie de elaborare a lucrărilor de licenţă şi/sau de doctorat, la îndemâna studenţilor şi a cercetătorilor."

autorul

Frângerea obiectului stilisticii moderne, produsă la începutul secolului al XX-lea, în limbajul oral şi limbajul scris pare a-şi găsi justificarea în mai vechea distincţie saussuriană: langue - parole.

Întemeiată de un compatriot al lui Ferdinand de Saussure1, stilistica lingvistică se orientează doar spre studierea limbajului oral, a conţinutului afectiv al acestuia, în timp ce studiul stilurilor individuale ale scriitorilor este totalmente exclus şi lăsat în seama stilisticii literare sau estetice.

Dată fiind dependenţa unul faţă de celălalt a celor două sisteme ale limbajului - vorbit şi scris -, precum şi reciproca lor influenţare şi modelare, dezvoltarea independentă a celor două ramuri ale stilisticii pare ea însăşi discutabilă, din moment ce "stilistica, atât cea lingvistică /.../, cât şi cea estetică, se înrudeşte foarte de aproape cu sintaxa, şi aceasta fiindcă şi limba vorbită şi stilul (adică limba scrisă n.n.) presupun construcţii, înlănţuiri de cuvinte, propoziţii, fraze"2. Mai mult, şi limba vorbită şi cea scrisă au la bază acelaşi lexic al unei limbi naţionale date, iar "lexicul şi sintaxa sunt, trebuie să fie, mult mai bogate în posbilităţi expresive decât celelalte părţi consecutive"3, posibilităţi ce stau la îndemâna atât a vorbitorului cât şi a scriitorului, în egală măsură.

Cert este însă că delimitarea, ce nu pare absolut tranşantă, între stilistică lingvistică4, de al cărei obiect se ocupă lingviştii şi stilistică estetică, ce stă în atenţia cititorilor şi esteţilor literari prin analiza stilurilor particulare ale scriitorilor, a fost adoptată nu chiar în unanimitate6 şi de cercetătorii români ai domeniului.

Lingviştii elveţieni sus-citaţi, precum şi adepţii ideilor acestora, potrivit cărora obiectul stilisticii trebuie tranşat în limbaj vorbit şi limbaj scris, fac abstracţie de însăşi etimologia noţiunii stilistică: stilu (lat.)- "condei (de metal sau de os) ascuţit la capătul cu care se scrie pe tăbliţa cerată şi lat la partea opusă, spre a netezi ştergând (...); scrisul, compoziţie scrisă, fel de a scrie, stil"7.

Eludând însă disputa dintre lingvişti şi critici literari, dar înclinând balanţa spre valorizarea terminologiei originare, în contextul acestui capitol sunt prezentate caracteristicile stilului în general şi ale stilului ştiinţific în special, acesta din urmă considerat drept stilul ce "s-a impus în mod hotărât prin scris, stabilind doar slabe legături cu manifestări anterioare, orale ale ştiinţei (...) şi ale filosofiei populare"8.

Stilurile funcţionale (ştiinţific, beletristic, religios, publicistic, juridic-administrativ), identificate şi studiate de specialişti, s-au constituit şi perfecţionat odată cu dezvoltarea culturii spirituale a unui popor, cu evoluţia limbii naţionale respective, cu formarea variantei literare a acestei limbi. Indiferent însă de domeniul pe care îl abordează un autor şi în orice epocă istorică ar fi scris acesta - dând credit, în acest context, şi opiniei lui Blaga potrivit căreia "nu există vid stilistic"9 - , pentru ca stilul său de redactare să fie recunoscut ca atare, trebuie să fie unul persoanal, să aibă originalitate, altfel este un amestec de stiluri, un conglomerat fără personalitate. De aici nu rezultă cu necesitate că trebuie sacrificată claritatea textului pe altarul distincţiei acestuia: "Zarurile sunt aruncate şi acu aceasta şi cu aceasta îmi închei cartea, declara Kepler atunci când finaliza expunerea ultimei legi descoperite de sine; puţin mă interesează dacă ea va fi citită în acest veac sau numai de posteritate. Într-o zi îşi va găsi cititorul. În definitiv, nu a trebuit oare ca Dumnezeu să aştepte mii de ani ca să găsească în persoana mea un contemplator şi un interpret al operelor sale?"10 Că-l va fi aşteptat Dumnezeu pe Kepler e îndoielnic, dar este cert că trufia fizicianului ar fi pălit în contextul informaţional contemporan ce copleşeşte prin cantitatea de informaţie şi prin rapiditatea de răspândire a acesteia.

Nici inegalabilul Immanuel Kant nu şi-ar mai permite elaborarea sistemului său filosofic construind structuri din "18 propoziţii relative, înghesuite toate în numai trei fraze"11, deoarece astăzi, mai mult ca oricând, stilul în care este redactată o lucrare reprezintă un element important în distingerea valorii de nonvaloare, de aceea el trebuie adaptat şi perfecţionat continuu, spre a facilita lectura şi a trezi interesul pentru aceasta.

"Tot ceea ce concepeam foarte clar şi distinct era adevărat", spunea Rene Descartes12, iar "Măsura e un element cerut în toate domeniile graiului", afirma Aristotel13, referindu-se la raportul dintre "cuvintele obşteşti", ce asigură claritatea unui limbaj şi cuvintele "depărtate de înfăţişarea lor normală", care vor înlesni evitarea banalităţii. În alţi termeni, fiecare autor - de vrea să spună adevărul! - trebuie să fie permanent preocupat de a-şi perfecta deprinderile proprii de folosire a mijloacelor de exprimare, de a-şi însuşi noutăţile atât din limba pe care o utilizează, dar şi din domeniul ce face obiectul cercetării sale. Totalitatea acestor mijloace meşteşugit folosite formează stilul unui autor. "Stilul, precizează Antoine Albalat în lucrarea sa Art d'ecrire, este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile şi sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare între spirite. Nu este numai darul de a exprima gândurile, ci arta de ale aduce în prezent, de ale face să se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face invizibile"14.

O condiţie absolut necesară (şi la îndemâna oricui) pentru dobândirea unor asemenea abilităţi este cunoaşterea de către cel ce se apucă de scris a limbii în care se exprimă, ceea ce înseamnă a poseda un vocabular suficient de bogat şi variat care să dea supleţe, uşurinţă, eleganţă şi, nu în ultimul rând, corectitudine exprimării. Ambuigitatea lexicală îşi face apariţia tocmai atunci când fie nu se cunoaşte sensul exact al unui cuvânt şi acesta este folosit impropriu (ridicolul personajelor lui Caragiale în acest mod este constituit), fie acelaşi cuvânt ce comportă conotaţii este folosit în aceeaşi propoziţie sau frază în multitudinea sensurilor lui, ambiguizând astfel înţelesurile respectivei construcţii (A se vedea anexa 1).

De asemenea, noţiunile de gramatică sunt aceeaşi măsură necesare pentru a construi fraze corecte, proporţionate, structuri cu o topică adecvată; construcţiile prea sofisticate pot duce la "efecte perverse", adică la ambiguităţi sintactice, când aranjarea defectuoasă a cuvintelor în propoziţie face loc mai multor interpretări. De aceea sunt recomandate frazele scurte, mai puţin obositoare pentru cititori15, mai uşor de construit şi nici respectarea regulilor sintactice la nivelul frazei nu este în pericol. De exemplu, topica defectuoasă din propoziţia: "În procesul de redactare se afirmă calităţile şi aptitudinile studentului de cercetător." poate fi îmbunătăţită astfel: "Calităţile şi aptitudinile de cercetător ale studentului se afirmă în procesul de redactare".

Următoarea structură nu are nici predicat (verbele sunt la gerunziu), nici subiect, ca atare nici înţeles. Fiind o construcţie sofisticată, nici cel ce a scris-o nu a mai ştiut, în final, ce a vrut să spună, e pur şi simplu un delir. Şi din nefericire nu a fost inventată, ci culeasă dintr-un raport de activitate:

"Începând cu asistenţa individuală, îndrumarea utilizatorului, continuând cu semnalarea unor servicii sau surse noi, selectarea unor referinţe dintre acestea, înlesnirea accesului la informaţiile electronice, această diseminare a informaţiilor, anticipând nevoile de interes ale utilizatorilor."

"O frază e viabilă, spunea Flaubert, când corespunde tuturor necesităţilor respiraţiei. Ştiu că e bună, dacă poate fi citită cu glas tare. Frazele prost scrise nu rezistă la această probă"16. E riscant a se supune unui asemena test fraza din exemplul de mai sus, e posibil ca cititorul ei să nu poată respira.

În aceeaşi măsură se asigură textului claritate şi forţă dacă se mânuiesc în mod corect semnele de punctuaţie, începând de la virgulă şi până la ghilimele sau paranteze. Şi prea multe virgule pot diminua claritatea textului, ca în exemplul: "Deşi, cu o viteză variabilă, dar în ultimul timp planificată, o filială pe an, beneficiază de investiţii de modernizare din partea Unităţii Centrale".

Din cinci virgule pot rămâne doar două şi sensul construcţiei se limpezeşte: "Deşi cu o viteză variabilă, dar în ultimul timp planificată, o filială pe an beneficiază de modernizare din partea Unităţii Centrale."

Importanţa vitală a corectitudinii amplasării unei banale virgule într-un text reiese clar în evidenţă din celebrul exemplu de sentinţă în care suveranul uită să pună virgula şi atunci cel ce execută pedeapsa este pus în mare încurcătură, neştiind dacă trebuie să-l ucidă sau, dimpotrivă, să-l elibereze pe condamnat:

"Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte!"

sau

"Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte!"

Cunoştinţele de limbă sumar prezentate aici au luat în calcul doar aspecte semantice, sintactice şi de punctuaţie. Dar nu sunt suficiente pentru garantarea receptării unui text. Orice îngemănare de semne implică şi o perspectivă pragmatică. Aşadar, a încerca să-ţi transmiţi ideile - verbal sau scris - înseamnă, după Francois Flahault17, şi "a anticipa calculul interpretativ al celuilalt" şi de aceea un limbaj trebuie întotdeauna modulat şi adaptat capacităţii de înţelegere şi exigenţelor persoanei destinatarului. Când un autor nu se face înţeles de destinatarii textului său, este evident că nu a ales stilul potrivit comunicării ideilor sale, că nu a luat în calcul situaţia de comunicare, împrejurările în care aceasta are lor. Cu alte cuvinte, nu a acordat importanţa necesară "constrângerii contextuale"18. Contextul are un rol însemnat atât în alegerea unui anumit cuvânt, dar şi în a preciza şi nuanţa sensul cuvântului ales într-un text. În mod asemenător, la nivelul situaţiei externe de comunicare, contextul istoric, psiho-social-cultural, care ne determină în a opta pentru un stil sau altul (doar trăim în robia stilului!19), are menirea de a "coaliza" vorbitorii şi ascultătorii într-o "comuniune dialogală" propice dezvoltării şi şlefuirii unei comunicări sau, dimpotrivă, de a-i disipa, de a-i distanţa, în cazul în care n-a fost apreciat corect auditoriul şi celelalte elemente contextuale20.

A da unui text şansa şi demnitatea de a avea un stil însemană a-l înzestra cu o notă personală care să-l distingă de toate celelalte texte prin modul original de a combina cuvintele şi de a expune ideile, de a capta auditoriul sau cititorul; pentru a-i oferi eleganţa, decenţa şi claritatea necesare este nevoie din partea autorului şi de cunoaşterea temeină a domeniului în care doreşte să se afirme ca cercetător, de stăpânirea terminologiei specifice problematicii respective, pentru că numai "ceea ce este perfect înţeles se enunţă cu claritate", afirma Nicolas Boileau-Despreaux21. Dar a vorbi de o "terminologie specifică", cu alte cuvinte, de un fond lexical caracteristic, înseamnă a pune în evidenţă un factor important ce conferă personalitate şi individualitate unor stiluri particulare, la dezvoltarea şi constituirea cărora au contribuit şi alte elemente definitorii: tipul de cunoaştere, funcţia referenţială a planului semantic (univocitatea sau plurivocitatea acestuia), deschiderea pe care un limbaj o are faţă de posibilităţile limbii literare22. Astfel, se pot distinge în individualitatea lor specifică mai multe tipuri de stiluri:

• stilul ştiinţific
• stilul beletristic
• stilul religios
• stilul publicistic
• stilul juridic-administrativ

Deşi liniile de demarcaţie dintre stiluri nu pot fi foarte precis conturate, totuşi există suficiente elemente care le individualizează în specificitatea lor. Astfel, diferenţa specifică a stilului ştiinţific (ce-l deosebeşte în primul rând de stilul beletristic) este caracterul strict referenţial al limbajului acestuia. Cuvintele textelor ştiinţifice nu au potenţial conotativ, ci preponderent denotativ, ceea ce înseamnă că limbaul unei intervenţii cu caracter ştiinţific trebuie să fie precis, cu termeni bine definiţi şi unitar utilizaţi. Spre deosebire de stilul beletristic, a cărui deschidere faţă de registrul limbii naţionale (în sincronia şi diacronia dezvoltării limbii, în varianta ei scrisă sau orală, comună sau literară) este maximă, stilul ştiinţific se subordonează în mod riguros limbii literare şi normelor impuse de aceasta23. Stilul ştiinţific se situează, aşadar, în interiorul limbii literare şi se află sun jurisdicţia normelor acesteia. El posedă un fond lexical intelectual împrospătat permanent cu neologisme, cu terminologie ştiinţifică de ultimă oră, noutatea elementului lingvistic contribuind prin ea însăşi la vigoarea unui text ştiinţific, în timp ce, de pildă, stilul religios, ce se circumscrie, de asemenea, în sfera de cuprindere a limbii literare, păstrează "un fond lexical şi un fond de modele sintactice ce se sustrag evoluţiei limbii."24

O prezentare sistematică a principalelor caracteristici ale stilului ştiinţific a putut fi efectuată prin consultarea unor lucrări aparţinând mai multor autori, cărora subiectul în discuţie le-a suscitat interesul. Astfel, sintetizând diversele opinii25, s-au putut identifica şi caracteriza următoarele calităţi ale stilului ştiinţific:

• obiectivitatea
• precizia
• unitatea
• claritatea
• coerenţa
• concizia
• sobrietatea
• forţa
• originalitatea (varietatea, expresivitatea şi naturaleţea)
• accesibilitatea
• eufonia şi eleganţa

Obiectivitatea unui text ştiinţific este realizată în primul rând prin forma de adresare: o adresare directă şi impersonală, evitând folosirea persoanei întâi şi favorizând persoana a III-a singular26 se asigură textului ştiinţific principala sa calitate. Astfel, o formulare de genul:

"Prezenta lucrare este structurată după modelul unui dicţionar."

este de preferat alteia, precum:

"Am structurat prezenta lucrare după modelul unui dicţionar."

Implicarea afectivă a autorului prin folosirea unui limbaj patetic, a unei exprimări impresionante, pline de tensiune compromit obiectivitatea unui text. "Dimensiunea stilistică a textului, scrie Dumitru Irimia27 referindu-se la stilul ştiinţific, se caracterizează prin reducerea maximă a modalizării afective a planului semantic", iar "zona reflexivităţii / expresivităţii individuale (...) tinde spre zero". Nici exclamaţiile, interjecţiile, imperativele sau vocativele nu-şi găsesc locul într-un text ştiinţific fără a-i diminua sau anula caracterul obiectiv.

Precizia textului ştiinţific este obţinută prin folosirea unui limbaj strict referenţial, a unei terminologii sistematice, specifice domeniului abordat, prin evitarea omonimelor, a expresiilor al căror înţeles este relativ la timp, dar care pot ambiguiza momentul producerii unei acţiuni: "acum câteva decenii", "de câţiva ani încoace" sau a expresiilor relative la spaţiu ce ar trebui un caracter ubicuu: "peste Dunăre", "dincolo de Alpi". Nu este recomandată nici folosirea abuzivă a negaţiilor. Folosirea prea multor negaţii într-o singură frază poate denatura sensul acesteia, iar lectura devine greoaie. Cititorul este nevoit pentru a "dezamorsa" textul să elimine negaţiile câte două deodată. Este indicată, de asemenea, ocolirea formulărilor ce sugerează nesiguranţa autorului: "dacă nu mă înşel", "mi se pare", "dacă am înţeles bine", imprecizia astfel exprimată transmiţându-se inevitabil ideilor exprimate, ceea ce va avea ca efect pierderea încrederii cititorului.

În ce priveşte exprimarea figurativă, aceasta nu este totalmente de repudiat în stilul ştiinţific, stil caracterizat, cum s-a spus deja, prin termeni bine definiţi şi univoci, fără conotaţii. Desigur, stilul declamator, hiperbola, alegoria, onomatopeea nu sunt agreate într-o lucrare cu caracter ştiinţific fără a-i compromite destinaţia, dar metafora, ironia, litota pot fi utile în dezvoltarea valenţelor explicative şi argumentative ale textului. De altfel, în teoriile contemporane de analiză a discursului se observă tendinţa de reconsiderare a metaforei ca instrument fundamental de construcţie în cunoaştere, valorificarea acestui trop în limnajul ştiinţific şi cotidian, depăşindu-se operarea lui în limitele retoricii şi ale poeticii. Metafora nu mai funcţionează, în discursul ştiinşific, doar ca "veştmânt" sau ca "podoabă" a limbajului; apariţia ei în acest tip de discurs "este legată de operaţii fundamentale şi fondatoare (...): formarea conceptelor, definirea termenilor, explicarea modelelor"29, cu un rol bine stabilit în fixarea referinţei şi nu în multiplicarea acesteia, astfel încât precizia limbajului ştiinţific să nu fie afectată.

Unitatea. Prin folosirea unei terminologii constante, consacrate şi standardizate este format şi păstrat caracterul unitar al unui text. În cazul în care standardizarea lipseşte, noţiunile de specialitate sunt explicate imediat ce apar în text. Sunt prezentate toate sinonimele, eventual şi termenii corespunzători din alte limbi, apoi, este indicată forma preferată - cea mai simplă şi mai sugestivă; sunt evitate etimologiile populare, iar în consacrarea unei noţiuni se alege varianta cea mai justificată etimologic.

Dacă toate informaţiile ce constituie fondul lucrării vin în sprijinul susţinerii concluziilor finale, atunci conţinutul acelei lucrări este unul unitar

Claritatea unui text este realizată în primul rând de limbajul folosit; este indicată folosirea unui limbaj obişnuit, dar nu banal, nu plat; nici "beţia de cuvinte" din cel mai recent dicţionar de neologisme30 nu-i recomandă unei exprimări limpezi şi clare.

Frazele şi aliniatele scurte sunt de preferat celor prea ample, care pot deveni confuze şi obositoare, ca în exemplul de mai jos:

"Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoarea de legi, şi în cealaltă mână experimentar, pe care şi l-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dacălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el li le pune".

De altfel, posibilitatea de receptare a unui text scade în aceeaşi măsură în care creşte numărul propoziţiilor prin care este exprimată o informaţie. Dar reciproca acestei aserţiuni nu este întru totul adevărată: posibilitatea de receptare a unui text nu creşte neapărat dacă scade numărul propoziţiilor prin care este exprimat. Cu alte cuvinte, a exagera într-un sens sau în altul înseamnă a obţine acelaşi efect: pierderea calităţii textului.

Cuvintele trebuie folosite în sensul lor propriu, potrivite contextului care le generează; este necesară evitarea cuvintelor vagi, a expresiilor imprecise, deoarece ambiguitatea lexicală, prin folosirea incorectă, improprie a unor cuvinte sau renunţarea la univocitatea lor în chiar interiorul aceleiaşi fraze diminuează claritatea textului (A se vedea anexa 1). În aceeaşi măsură este responsabilă de pierderea clarităţii textului şi ambiguitatea sintactică, prin construirea unor topici greşite, atât la nivelul proproziţiei cât şi la nivelul frazei.

Pentru a nu face dificilă lectura unui text ştiinţific, Nicolae Gherghe recomandă a nu se abuza de formule, abstractizări şi abrevieri. De asemenea, folosirea incorectă a paronimelor (familiar-familial, eminent-iminent, a evoca-a invoca, a afirma-a infirma, etc.) poate crea neclarităţi. Prea multe explicaţii cu prea multe amănunte şi digresiuni sunt la fel de responsabile de neclaritatea textului. Acestea pot fi izolate fie în paranteze sau aliniate speciale, fie în subsolul paginii sau la sfârşitul lucrării ca anexe32.

Coerenţa, caracterul logic al unui text reprezintă legătura, fluiditatea dintre capitole şi subcapitole, continuitatea idelor, astfel încât paragrafele să decurgă firesc unul din altul.

Pentru ca cititorul să poată urmări fluxul argumentaţiei este necesară folosirea corectă a anumitor prepoziţii, conjuncţii, adverbe, locuţiuni pe post de operatori logici, cu ajutorul cărora pot fi puse în evidenţă relaţiile dintre prepoziţii (A se vedea anexa 2). De pildă, a folosi cuvântul "deci" la începutul unei argumentaţii, adică încă de la afirmarea premiselor, ştiut fiind faptul că "deci" este un operator ce introduce concluzia unui raţionament, denotă foarte clar nesiguranţa în folosirea corectă a limbii.

Concizia. În general, trebuie să existe o proproziţie potrivită între conţinutul de idei şi numărul de cuvinte folosit pentru a-l prezenta. Respectând o proporţie adecvată între aceşti doi factori, evitând descriptivismul excesiv33, dar şi frazele telegrafice, poate fi obţinută concizia optimă. De altfel, capacitatea unui autor de a-şi face înţelese ideile este relativă la numărul de cuvinte, propoziţii şi fraze pe care le-a utilizat în acest scop. Cu cât se face uz de mai puţine cuvinte (fără a cădea în extrema laconismului) pentru exprimarea unei idei, cu atât forţa explicativă şi argumentativă a autorului este mai mare.

Într-o lucrare ştiinţifică, utilizarea cu generozitate a substantivelor şi verbelor, folosirea cu moderaţie a adjectivelor şi adverbelor contribuie la proporţionarea corespunzătoare a lungimii textului şi la optima raportare a acesteia la conţinutul de idei.

Sobrietatea. Scopul unui text cu caracter ştiinţific este unul informativ prin excelenţă, iar acesta va fi atins prin apelul la logică, la forţa demonstraţiei şi nu prin implicarea afectivă a autorului, nu abuzând de figuri retorice care să-l însoţească la critici sau elogii deşănţate. Nici cuvintele prea familiare, chiar între ghilimele, nu-şi găsesc locul potrivit în scrierile ştiinţifice: "De ce grăiesc, şi nu vorbesc? se întreabă Iorgu Iordan34. Suntem la o publicaţie ştiinţifică şi de aceea se impune folosirea unui stil direct, sobru, care să nu trezească în mintea cititorilor imagini sau nuanţe semantice menite să tulbure sesizarea precisă a noţiunilor".

Forţa. Nu numai favorizarea verbelor faţă de celelalte părţi de vorbire (substantive, adjective, adverbe) dau forţă şi dinamism unui text, ci însăşi alegerea corespunzătoare a timpurilor, a modurilor şi a diatezelor acestora. Astfel, o formulare de genul:

"Cercetarea apelează la două metode."

este superioară ca forţă de exprimare alteia, de tipul:

"Cercetarea a fost efectuată prin două metode."

Deoarece diateza activă a verbului din prima propoziţie dă textului vigoare, în timp ce diateza pasivă din al doilea exemplu trece în plan secundar acţiunea, mişcarea35. De aceea sunt de preferat verbele la diateza activă şi de utilizat cu parcimonie cele la diateza pasivă. Nu sunt indicate nici verbele la condiţional-optativ ce strecoară textul, respectiv idelor avansate o oarecare nesiguranţă; timpul prezent al unui verb dă vioiciune unui text faţă de verbele la timpul viitor. În cazul acestora din urmă, viitorul construit cu a voi are întâietate faţă de cel construit cu a avea.

Originalitatea (varietatea, expresivitatea, naturaleţea). Toate rigorile impuse stilului ştiinţific nu pot îngrădi posibilitatea unui autor de texte ştiinţifice de a fi original. Dimpotrivă, şi textele ştiinţifice pot fi mai puţin anoste, mai puţin plictisitoare dacă adoptă un limbaj variat atât din punct de vedere al lexicului, cât şi ca structură; şi redarea lucrărilor ştiinţifice oferă prilejul unui autor să se manifeste ca personalitate. Şi se întâmplă acest lucru în măsura în care el este orginal, adică nu reproduce, nu imită stilul altora, are un mod personal, inedit, necopiat de a combina cuvintele, de a construi propoziţii şi frazei. Evitarea monotoniei, a repetiţiilor supărătoare, exploatarea unui fond lexical cât mai vast prin apelul la sinonime şi alegerea celor mai elocvente şi adecvate dintre acestea; ocolirea clişeelor verbale, a propoziţiilor şi frazelor stereotipe ca structură37, chiar a idelor clişeu38 dau scrierilor ştiinţifice expresivitate, făcându-le mai atrăgătoare şi mai puţin rigide.

De accesibilitatea stilului este răspunzător în mare măsură lexicul utilizat. Cu cât un autor este dominat mai mult de dorinţa de a impresiona cititorii decât de accea de a-i informa şi de a-i convinge de viabilitatea ideilor susţinute, cu atât limbajul său este mai preţios, mai nefiresc, mai ermetic, mai căutat, mai neinteligibil. De altfel, prostul gust într-o lucrare ştiinţifică este cultivat prin apelul în exces la figuri retorice care produc de cele mai multe ori efecte ridicole39, prin abuzul de cuvinte ieşite din comun, prin folosirea unui jargon ştiinţific şi tehic exagerat ca pondere, dar şi prin construirea unor propoziţii şi fraze lungi şi alambicate.

Aşadar, evitatea exceselor de originalitate manifestate atât la nivelul vocabularului cât şi la cel sintactic, promovarea cu discernământ a inovaţiilor lexicale, autocenzurarea obiceiului de a folosi fără măsură cuvinte provenite din limbi străine şi limitarea acestora doar la situaţii în care nu există încă un corespondent în vocabularul limbii române girează neîndoielnic accesibilitatea stilului lucrărilor ştiinţifice.

Eufonia, impresia artistică plăcută a propoziţiilor şi frazelor constitutive scrierilor ştiinţifice şi eleganţa acestora pot fi realizate prin utilizarea unor cuvinte armonioase, potrivite, generate de fluenţa şi coerenţa limbajului.

Eliminarea repetiţiilor supărătoare, ca cele din exemplul:

"Aceste fapte sunt de fapt fapte de corupţie"

a cacofoniilor, a pleonasmelor:

"Observaţia trebuie realizată folosind instrumente analitice cele mai perfecte."

"Problematica dezbaterii a fost axată în jurul poluării atmosferice."

"Toţi cei prezenţi şi-au adus aportul la buna desfăşurare a evenimentului."

"Nu ştim încă ce ne rezervă perspectiva viitorului."

a dezacordurilor gramaticale40 pot contribui deopotrivă la asigurarea unui limbaj armonios, cu o sonoritate agreabilă.

În măsura în care un text este deschis unui număr mai restrâns de interpretări şi nu este un text beletristic, cu atât este mai bine construit, cu un limbaj mai precis, cu expresii corecte şi clare. Cu cât limbajul este mai precis mai lipsit de echivocuri, cu atât textul va fi mai eficient, respectiv, mai uşor de înţeles de către cititori, iar ideile transmise vor ajunge netransfigurate la destinatar. Când textul suportă o singură interpretare, cea pe care a gândit-o autorul, atunci este un text ştiinţific.

Elena Bulgaru

Şef bibliotecă

Biblioteca Facultăţii de Filosofie

Biblioteca Centrală Universitară "Carol I" din Bucureşti

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Charles Bally (1865-1947), lingvist elveţia, specialist în lingvistică generală şi comparată a limbilor indo-europene, întemeietor al stilisticii lingvistice prin lucrările: Precis de stylistique (1905) şi Traite de stylistique francaise. (1909).

2. Iorgu Iordan. Stilistica limbii române. Ediţie definitivă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975, p. 15

3. Ibidem

4. Potrivit opiniei lingvistului Charles Ballz, stilistica lingvistică "studiază faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al conţinutului afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbă şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii". Apud Dumitru Irimia. Introducere în stilistică. Iaşi: Polirom, 1999, p. 7

5. A se vedea Iorgu Iordan, op. cit., p. 11: "Stilistica estetică însemnează studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor lingvistice folosite de un scriitor (sau orator), pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic."

6. Tudor Vianu practica, de exemplu, o stilistică integrală, deoarece, după opinia sa, "noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte tot atât de nejustificată, de pildă, fier din lemn sau cerc pătrat". Apud Dumitru Irimia, op. cit., p. 16 şi urm.

7. Cf. Gheorghe Guţu. Dicţionar latin-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983

8. Dumitru Irimia, op. cit., p. 74

9. Lucian Blaga. Trilogia culturii. Bucureşti: Humanitas, 1994. Vol. 1: Orizont şi stil, p. 6

10. Apud Santiago Ramon y Cajal. Drumul către ştiinţă. Bucureşti: Editura Politică, 1967, p. 64

11. A se vedea Immanuel Kant. Critica raţiunii pure. Trad. de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc. Bucureşti: Editura Politică, 1969, p.5

12. Expunere după metodă. Dissertatio de methodo. Trad. din limba latină şi note lexicale de Dan Negrescu. Bucureşti: Paideia, 1995, p. 44.

13. Poetica. Trad., introd., comentariu de D.M. Pippidi. Bucureşti: Tiparul Universitar, 1940, p. 73

14. Apud Gilles Ferreol, Noel Flaguel. Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Trad. de Ana Zastroiu. Iaşi: Polirom, 1998, p. 58. A se vedea Andra Şerbănescu. Cum se scrie un text. Ed. a 2-a. Iaşi: Polirom, 2001, p. 201

15. A se vedea Andr Şerbănescu. Cum se scrie un text. Ed. a 2-a. Iaşi: Polirom, p. 201

16. Apud Gille Ferreol, Noel Flageul. Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Trad. de Ana Zastroiu. Iaşi: Polirom, 1998, p. 58

17. Apud Daniela Rovenţa-Frumuşani. Introducere în teoria argumentării. Bucureşti: Editura Universităţii, 1994, p. 11

18. A se vedea Tatiana Slama-Cazacu. Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959, p. 291

19. Cf. Lucian Blaga, op. cit., p. 7

20. A se vedea Elena Dragoş. Introducere în pragmatică. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, 181p.

21. Apud Santiago Ramon y Cajal, op. cit., p. 151

22. A se vedea Dumitru Irimia, op. cit., p. 163 şi urm.

23. Ibidem

24. Idem, p. 166

25. A se vedea Barbu Berceanu, Iulian Panaitescu. Prezentarea lucrărilor ştiinţifice. Metodologia activităţii autorului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 94 şi urm.; Gilles Fereol, Noel Flaguel, op. cit., p. 47 şi urm.; Cornel Florea. Ce cercetăm, cum cercetăm. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 118; Nicolae Gherghel. Cum să scriem un articol ştiinţific. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1996, p. 24 şi urm.; Andra Şerbănescu, op. cit., p. 183 şi urm.

26. A se vedea Marc A. Provest et al. Guide de presentation dun rapport de recherche. 3 edition. Quebec: Les Editions SMG, cop. 1997, p. 11

27. Op. cit., p. 163

28. Cf. Umberto Eco. Cum se face o teză de licenţă: disciplinele umaniste. În româneşte de George Popescu. Constanţa: Pontica, 2000, p. 163

29. Cf. Daniela Roventa-Frumuşani, op. cit., p. 75

30. A se vedea Andra Şerbănescu, op. cit., p. 206

31. op. cit., p. 26

32. A se vedea Barbu Berceanu, Iulian Panaitescu, op. cit., p. 95

33. A se vedea Nicolae Gherghel, op. cit., p. 29

34. Apud N. Mihăescu. Abateri de la exprimarea corectă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1963, p. 31

35. A se vedea Andra Şerbănescu, op. cit., p. 199

36. Cf. Barbu Berceanu, Iulian Panaitescu, op. cit., p. 96

37. Structura gramaticală a propoziţiilor de tipul subiect/predicat/ complement folosită în mod repetat devine monotonă şi obositoare, iar interesul pentru lectură al cititorului este ratat. Utilizarea inversiunii în acest caz garantează varietatea structurii propoziţiilor. De exemplu, propoziţia: "Satelitul natural al Pământului este responsabil de producerea mareelor" poate deveni cu ajutorul inversiunii: "Responsabilitatea pentru producerea mareelor o are satelitul natural al Pământului".

38. A se vedea Edward De Bono. Gândirea laterală. Trad. de Sabina Dorneanu. Bucureşti: Curtea Veche, 2003, p. 81

39. Cf. Santiago Ramon y Cajal, op. cit., p. 151

40. Încălcarea regulilor acordului gramatical este cel mai des întâlnită în cazul mânuirii articolului posesiv sau genitival, ca în exemplul: "Un exemplar din Biblia de la Bucureşti pe a cărui file se află sigiliul lui Constantin Brâncoveanu..."

Anexa 1

În Legea bibliotecilor nr. 334, din 31 mai 2002, capitolul III, art.39 şi art.40 este folosită noţiunea patrimoniu în sensuri diferite. Or, un text legislativ, poate mai mult decât oricare alt tip de text, pentru ca legea să nu fie aplicată aleatoriu, are nevoie de o terminologie unitară, strict referenţială.

În titlul capitolului III, noţiunea patrimoniu este folosită în sensul de colecţiile bibliotecilor, iar în art.40, litera (1) aceeaşi noţiune face referire la bunurile de patrimoniu, adică acele documente aflate în colecţiile bibliotecilor, dar care au o valoare deosebită, au fost expertizate şi clasate ca atare. Aşadar două sensuri ale aceleiaşi noţiuni. Confuzia este şi mai mare atunci când litera (1) a aceluiaşi articol precizează că bunurile culturale de patrimoniu se constituie "în colecţii speciale sau în depozit legal": Art. 40 , (1) "Documentele aflate în colecţiile bibliotecilor, care au statut de bunuri culturale comune nu sunt mijloace fixe şi sunt evidenţiate în documente de inventar, fac excepţie bunurile culturale de patrimoniu constituite în colecţii speciale sau în depozit legal, fiind considerate mijloace fixe şi evidenţiate, gestionate şi inventariate în conformitate cu prevederile legale." Este adevărat că depozitul legal funcţionează (!) ca "fiind intangibil", dar această "intangibilitate" nu este o caracteristică suficientă şi nici măcar necesară pentru ca documentele cu statut de depozit legal să fie bunuri de patrimoniu, mai ales ca înseşi acestea din urmă pot, în condiţii speciale, circula: se pot copia sau se pot împrumuta pentru organizarea de expoziţii etc. Aşadar, nu caracterul intangibil specific documentelor aflate în depozit legal oferă acestora statut patrimonial, încât alăturarea sintagmelor "bunuri culturale de patrimoniu" şi "depozit legal" din articolul sus- citat este mai mult decât nepotrivită. În plus, în conformitate cu Legea nr. 111 din 1995, depozitul legal cuprinde mai multe "categorii de materiale produse în serie". Or, e mai puţin probabil ca un document produs în serie să aibă valoare excepţională astfel încât să poată fi inclus în rândul bunurilor de patrimoniu, când "patrimoniul cultural naţional este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepţională". (A se vedea Legea nr.182 din 25 oct. 2000).

Dar nu numai ambiguitatea lexicală aici semnalată i-a determinat pe bibliotecari să solicite modificarea şi completarea Legii bibliotecilor nr. 334 din 2002 , modificări survenite în decembrie 2004 şi publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 132 din 11 februarie 2005. Astfel, conţinutul art. 40, lit. 1 a fost modificat astfel: "Documentele aflate în colecţiile bibliotecilor, care au statut de bunuri culturale comune sau care au fost clasate în categoria bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, nu sunt mijloace fixe şi sunt evidenţiate, gestionate şi inventariate în condiţiile legii."

Lucrurile s-au mai clarificat întru-câtva , dar a rămas titlul capitolului III al legii intitulat la fel -"Patrimoniul bibliotecilor" în care noţiunea de patrimoniu are înţeles de colecţiile bibliotecii.

Anexa 2

Tabel reprodus după Gilles Ferreol, Noël Flageul. Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Trad. de Ana Zastroiu. Iasi: Polirom, 1998, p.61.